Mihai I: Destinul celui mai trist erou al României

-Câtă tristeţe şi ce tragedie într-un singur destin…

La nici 6 ani, în 1927, Regele Mihai a fost urcat pe tron (şi la propriu, bănuiesc) când copilul a putut să spună, după jurământul de credinţă în faţa poporului român, doar „Voi fi cuminte ca Rege, dar voi avea dreptul să mă joc?”

În 1940, la abdicarea lui Carol al II-lea, un guvern naţional-legionar, condus de Ion Antonescu îl aduce din nou pe tron pe tânărul rege. De ochii lumii, din interes politic, parlamentar şi economic, exista dorinţa ca România să dea imagine de constituţionalitate. Într-un inteviu acordat la 50 de ani după „reînscăunarea din 1940”, Majestatea Sa  mărtursisea că „..nu aveam nici o putere…”.

În 1944, când forţele politice româneşti l-au convins că-i stau alături într-un gest care poate schimba în bine soarta României dacă se alătură forţelor anti-fasciste, Regele a dispus, la 23 august 1944, arestarea generalului Antonescu şi întoarcea armelor împotriva Germaniei. Istorici de renume mondial, analişti politici şi militari, spun că actul de la 23 August a scurtat al Doilea Război Mondial cu aproape şase luni şi probabil a salvat între 500.000 şi un milion de vieţi.

În 1947, sub dicatatura sovietică instaurată de trupele ruseşti în România, care-şi spuneau ori „frăţeşti” ori „eliberatoare” (în timp ce ne jefuiau ţara) Rusia a reuşit să falsifice alegerile din România şi o mică mână de comunişti, slugi ale Moscovei, să preia întreaga putere „politică” şi administrativă a ţării. Cu Kalaşnikovul sovietic în spate nimeni nu s-a putut opune.

Aceiaşi mână de comunişti, care aveau în spate, la propriu, „puterea de foc” a armatei sovietice, i-au cerut regelui să abdice sau… vor executa 1000 de studenţi pro-monarhişti, deja arestaţi. Şi nu era o glumă. La vremea respectivă, Stalin dispunea zilnic, la micul dejun, executarea sau condamnarea pe viaţă a sute şi mii de…compatrioţi. Aşa că 1000 de studenţi români ar fi fost un…mizilic.

Asta pentru sovietici şi mâna de comunişti români. Pentru Regele Nostru, un tron nu valora cât o mie de vieţi.

Ce trist, Majestaea Sa nu a apucat nici să se joace, nici să domnească cu adevărat. A plecat din ţară doar cu convingerea că a salvat vieţiile a mii de tineri români.

A fost, cum spune cineva zilele acestea,  „…cel mai trist erou al României”

Dar, mai trist este că nici în ziua de astăzi profesorii de istorie nu le spun copiilor noştri adevărul…nu este în programă!

Ioan Mănăilă