Giurgiu, Iadul sărăciei!

De ieri nu-mi dă pace o ştire citită pe site-ul oficial al Primăriei Giurgiu: „În conformitate cu Hotărârea de Guvern …. privind implementarea Programului Operațional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate, începând cu data de 14 iunie 2016, Primăria municipiului Giurgiu prin Direcția de Asistență Socială a demarat procedura de distribuire a ajutoarelor alimentare.”

Nu este un program nou. El se desfăşoară de mulţi ani prin Programul Operațional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate iniţiat şi suţinut şi de Uniunea Europeană. Ştirea este îngrijorătoare, aproape, înfiorătoare, prin natura cifrelor. La o populaţie puţin peste 60.000 de cetăţeni, sunt îndreptăţite să primească aceste ajutoare alimentare (în calitate de persoane defavorizate, aflate sub limita pragului de sărăcie) nu mai puţin de 8086 de persoane, adică 12-13 la sută din populaţia municipiului. Şi asta nu în condiţiile când acest prag ar fi stabilit la 300-400 de euro pe lună, ci la venitul minim garantat de 450 de lei pe lună (aproximativ 100 de euro).

Mai grav, alimentele ce vor fi distribuite pot fi, cel mult, ceva ce să uşureze bugetul unui beneficiar cu aproximativ 40 de lei pentru o lună, asta la preţ de magazin de cartier. În realitate, ele (alimentele) fiind procurate prin licitaţie, nu depăşesc 20-25 de lei. Pachetul integral conţine 1 kg orez, 1 kg făină, 1 de zahăr, 2 de mălai, 500 g. fasole, 400 g. paste făinoase, 2 l. ulei, o conservă pate porc, 1 conservă pastă de tomate și 1 conservă carne de vită.

Să fie clar nu este vina Prmăriei! Vorbim aici de un program naţional finanţat din fonduri de la Uniunea Europeană. Problema este ce face România, definită ca stat social. Doar atât poate? În mai bine de 25 de ani nici un guvern nu a luat în calcul o reducerea a decalajului economic, cu profunde implicaţii sociale, între zonele, judeţele ţării, Capitală, aşa cum face, spre exemplu, Guvernul federal al Germaniei, când stabileşte bugetul anual şi multi-anual al ţării.

Nu am la această oră cifre comparative (pe acest subiect) cu oraşe precum, Clujul, Bucureştiul, Timişoara sau Constanţa. Dar am statistici care spun că salariul şi pensia medie din Giurgiu sunt printre cele mai mici din ţară, dacă nu cele mai mici.

O viziune mai largă a guvernanţilor centrali şi locali privind acoperirea unor nevoi sociale în raport cu criteriile expuse mai sus s-ar impune de la sine. Pe fond, diferenţa, efortul financiar la nivel naţional, ar putea fi mai mic decât prejudiciul dintr-un singur dosar de corupţie în care sunt implicaţi înalţi demnitari ai statului. Ar mai fi soluţia locală, după modelul altor primării din ţară: suplimentarea acestui program cu altele similare, susţinute din bugetul local. Rămâne problema surselor, în condiţiile în care primarul Nicolae Brabu vrea să facă economii (sau are suspiciuni) şi privitor la sumele care se cheltuiesc cu hrana de la Cantina de Ajutor Social. Până atunci, nu ne rămâne decât să constatăm că Giurgiu poate fi numit, fără prea multe riscuri să greşim, un Iad al sărăciei.

Ioan Mănăilă

N.R. Sper ca autorităţile locale să se fi gândit ca la centru de distribuire să se afle şi o ambulanţă, cel puţin în zilele caniculare!