Despre Marea Britanie, cu dragoste
- Eveniment
- 25 Iunie 2016
- Nici un comentariu
- 197
- 4 minute de citit
Când am fost prima dată în Marea Britanie era înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Prin 2004. Şi aveam nevoie de viză. Ţin minte că, pe drumul de la cel mai mare aeroport londonez, Heatrow, către Londra, am avut un sentiment ciudat. Era o ușoară teamă. Teamă pentru că simțeam că mă îndrăgostesc de oraşul acela pe care nici nu începusem să-l vad bine. Totul îmi era complet străin la Londra. Dar, cu toate astea, mă simțeam ca acasă. Deşi … nimic de acasă nu se compară cu Londra. Era doar un sentiment. Un sentiment care m-a urmărit tot timpul în cele 3 luni cât am stat acolo. Mi-a părut rău când am plecat și, deseori, mi se face dor de Londra. De aceea, revin când și când, măcar câteva zile pe an.
Impresia pe care mi-a lăsat-o lumea britanică a fost aceea a unui Babilon. A unui loc în care au venit toate națiile pamântului, trăiesc laolată, mai bine sau mai rău, dar se acceptă. Nu degeaba se spune că Londra este una dintre cele mai cosmopolite capitale europene, iar britanicii ar fi cei mai “politically correct” europeni, toleranți, politicoși, mereu cu zâmbetul pe buze. E adevărat că mi s-a spus că zâmbetul acela poate ascunde sentimente pe care, uneori, englezii nu le recunosc.
Cât m-am invârtit printre ei, nu pot să spun că am simțit pe pielea mea fățărnicia zâmbetului britanic. Când eram întrebată de unde sunt și spuneam numele României, mi se răspundea cu încântare “Wow! Romania!!! ”
E adevărat că am bănuit o oarecare falsitate a entuziasmului acela atunci când venea vorba de România, și mă gandeam că englezii ar fi avut aceeași reacție indiferent de numele țării pe care-l rosteam. Acum, înțeleg de la prieteni care lucrează în Marea Britanie, că unii englezi sunt un pic stingheriți atunci când aud despre România. Îmi place să cred că li se pare și lor exagerată campania împotriva românilor, campanie care a ținut capul de afiș al agendei politicienilor naționaliști.
Despre ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeana, se va vorbi mult timp de acum încolo. Nu știu cine ar trebui să fie mai îngrijorat de această ieșire. Ei sau noi, ceilalți? Trebuie să treacă ani ca să vedem cine a greșit în toată povestea asta. Marea Britanie, pentru că – aşa cum spun unii comentatori – a pus în pericol unitatea și stabilitatea Uniunii Europene? Sau Uniunea Europeană, care nu știe să-și țină statele membre aproape, transformându-se tot mai mult în ultimii ani într-o instituție birocratică și ineficientă?
Am văzut cât de greu se poate intra în acest „club select” al statelor membre. Acum vom vedea cât de greu sau de ușor se iese.
Singurul lucru care mă îngrijorează e faptul că toată furtuna asta europeană a fost declanșată de un personaj extremist, populist și naționalist. Deja celebrul Nigel Farage. Iar Nigel Farage are copii și în alte țări europene.
Liliana Nicolae