Bâlciul giurgiuvean, o tradiţie de aproape două secole

Au fost voci zilele acestea care, în urma unor nefericite accidente, au cerut nici mai mult nici mai puţin, desfiinţarea bâlciului. Sigur că aşa cum arată el acum arată desuet şi este departe de modernele parcuri de distracţie, dar să nu uităm că el face parte deja din tradiţia locală.

Prima atestare documentară a ceea ce este bâlciul de astăzi datează din iunie 1837 şi este surprinsă într-o gravură de epocă a francezului Auguste Raffet. Specialiştii spun că, mai mult ca sigur, tradiţia nu a început în acel an, ci atunci s-a nimerit gravorul francez să se afle la Giurgiu.

Până la începutul secolului XX, la Giurgiu se organizau două bâlciuri pe an. Odată la Sf. Petru şi odată de Sfânta Maria. Aproprierea în timp între cele două evenimente era dată de faptul că era perioada propice, după recoltat, când localnicii din localităţile învecinate veneau la oraş la „obor” sau „iarmaroc” pentru a-şi vinde produsele agricole sua manufacturiere şi cu banii obţinuţi să cumpere produse „de la oraş”.

Din todeauna locul de amplasare a fost la limita exterioară a oraşului. Oamenii în vârstă îşi amintesc că în prima parte a secolului trecut, bâlciul era amplasat de regulă cam în locul unde se află acum Teatrul de Vară, la vremea respectivă limita oraşului fiind actualul Bulevard Nicolae Titulescu (fostă stradă Partizani) şi care, la vremea respectivă, era cunoscut ca Strada Exterioară. Pe măsură ce oraşul s-a extins bâlciul a fost mutat în Zona Obor, apoi a ajuns pe aplasamentul actual.

Ioan Mănăilă