Pe 19 mai, când în lume se organizează Noaptea  internațională a muzeelor,  la Giurgiu cu o ediție în urmă, fiind cea de a XIII-a, deși peste tot este a XIV-a, am încercat să fac încă odată din 13 un număr cu noroc. Pentru aceasta, în săptămâna cu pricina, am început prin a vernisa o expoziție de machete de nave ale domnului Daniel Stanisteanu în prezența și cu prezentarea fiecăreia dintre ele de către vestitul lup de Dunăre, comandantul Vasile-Ghiuri- Cristoi,  îndrăgostit de navigație și de poveștile ei. Apoi, pe 18 mai, de Ziua Internațională a Muzeelor, când tema internațională a fost „Muzeele și peisajele culturale”, noi am sărbătorit, sub semnul Centenarului Marii Uniri, 100 de ani de cultură românească în prezența celor mai de seamă intelectuali ai urbei, având invitați de seamă, profesori doctori universitari de la Facultatea de Filosofie a Universității București și de la Facultatea de Arte Plastice. Cu fiecare oră cu care ne apropiam de deschiderea Nopții Muzeelor, emoțiile noastre creșteau, tensiunea și activitățile se intensificau înăuntrul și în  afară clădirii. Fiecare om al echipei muzeului și-a făcut datoria, fiecare dintre parteneri şi colaboratori a răspuns prezent, făcând să ne dispară o parte din emoții. Doar cerul înnorat ne crea temeri că dacă va ploua, așa cum s-a întâmplat în fiecare an la acest eveniment, de parcă ar fi Sfântul Ilie al Muzeelor, nu vom mai avea atât de mulți vizitatori. Apoi am început să facem inventarul acțiunilor,  al celor prezenți, să  ridicăm tonul, să ne întrebăm dacă totul este gata! Ce lipsește?

Panoul pentru fotografii este aici. Orice vizitator poate să devină voievodul cel mai de temut din istoria românilor, care aici la Giurgiu a înscris în cartea de istorie o pagină de neuitat, Vlad Ţepeş. Dacă Vlad Ţepeş nu ar fi existat, istoria românilor ar fi fost un tăpşan cu miei, spune Țuțea.

Pliantele  sunt pregătite.

Uniformele sunt pe umerașe, după ce doamnele de la Muzeul Poliției de Frontieră Giurgiu au dezbrăcat manechinii, ca să îmbrace tinerii giurgiuveni în vajnici ofițeri ai unei arme foarte importante pentru orașul nostru, grănicerii. Rochiile de la teatru își așteaptă tinerele liceene care vor da viață atmosferei belle-epoque. Parcul Alei este animat de copii, tarafuri ce se aud din boxe, pregătiri pentru concertul celor de la Centrul de Conservare și  Valorificare  a Tradițiilor și Valorilor Populare și a Centrului Cultural „Ion Vinea”. În holul muzeului, la parter, se organizează o miniexpoziţie pentru Narciz Coman, portarul vrăjitor, capabil să țină un stadion în mâinile  sale, să  câștige un meci și să fie primul portar român desemnat fotbalistul anului, giurgiuvean decorat de un președinte al României.  La etaj, la celebra masă pe care restauratorii  muzeului au transformat-o în  bijuterie, sunt invitate colegele de la Muzeul Regional de Istorie  din Ruse.  Aici vor poposi peste o sută de copii, prefăcând elastice și  bucăți de plastic în  brățări și mărgele, așa cum doar doamnele de la Casa Kaliopa știu. Alături de ele, doamna director adjunct a Muzeului din Ruse, Reneta Roscheva, și  nemaipomenita mea prietenă  Lili Ganceva, pe care am preluat-o de la statuia Libertății  lui Oscar Han, după  ce le urase drum bun unor prieteni din Veliko Târnovo.

În sala din stânga- expoziția „Școala de altădată” este pregătită,  în dreapta, panourile expoziției muzeografului Florentin Breazu îl așteaptă pe cel mai competent povestitor, Petre -Bebe- Călinescu. Parchetul din toate sălile este spălat pentru ultima dată,  afișele verificate, tinerii își  schimbă  hainele, devenind personaje istorice, la etaj ne întâlnim cu un pionier comandant de detașament, iar magicianul Magitot își  face apariția sprijinind niște elemnte ajutătoare. Afară, muzica, asigurată de prietenul meu Florin Mămăligan, atrage atenția celor care se plimbă prin Alei. Părinții le fac fotografii copiilor  în chip de voievod,  ba nici ei nu se dau înlături de la a se întruchipa în vestitul vodă Ţepeş. Atmosfera se încinge la propriu, iar muzeul devine foarte cald, doar Sala Oglinzilor, unde eu am adus un cooler de acasă, este mai răcoroasă, așa că magicianul poate vrăji copiii absorbiți total de trucurile sale, pe care ei înșiși  le fac. Zeci de copii fericiți!

Este ca în  manualul de Managementul Muzeelor,  iar copiii își scriu fericirea în cartea de onoare, lăsându-ne inimioarele lor desenate, semnăturile lor inocente, cuvintele lor de încurajare. Unora le place panoul foto, alții  dialoghează în limba internațională a muncii, făcând propriile lor brățări, alții se minunează de machetele navelor și plâng să  le ia acasă, unii fac fotografii  cu marele portar Coman, alții cu voievozii din galeria glorioasă, unii nu se mai satură să îl asculte pe domnul Călinescu, alții pun întrebări despre  școala de altădată.  La parter își face treaba cu un profesionalism exemplar Iulia Rabîncă . Toți  oamenii echipei muzeului sunt aici. Peste tot răspund,  îndrumă, interzic să  atingă unele exponate. Mai puțin  doamnele de la secția de etnografie, care acum reprezintă muzeul la Ruse și unde sperăm să aibă  același  succes ca doamnele din Ruse la Giurgiu. Doar cerul ne îngrijorează. Dacă plouă cea mai importantă dintre surprizele noastre poate fi compromisă.  Și, aproape de momentul 0, plouă torențial. Copiii și adolescenții, părinții lor fug din Alei, nici nu mai cântă  nimeni,  nici nu mai dansează, parcul se golește.  Îmi pare rău, îl întâlnesc pe părintele Constantin cu frumoasa  lui familie. Îi salut cu respect. Fug afară, plouă torențial, încerc să  acopăr  boxele lui Florin cu ceva, îl rog pe Cristi să ne aducă folia pe care o folosise el, Dan este liniștit-emoționat.  Vasile Arcanu face fotografiile lui superbe prin muzeu. Sunt mulți oameni, giurgiuveni, bucureșteni, turiști sau chinezi localnici. Echipa de la Open tv lua interviu doamnelor de la Ruse , îmi pun și mie câteva întrebări, le răspund emoțional. Plouă cu găleata. Îl întreb pe Dan Fiera dacă poate porni proiecția chiar dacă nu este întunericul pe care îl așteptăm la 21.30. Îmi  spune că da, însă nu este profesional așa. Mă gândesc la oamenii care vor pleca. Deodată îl aud pe părintele Constantin spunând că în zece minute se oprește ploaia și sa nu am grijă,  fiindcă Dumnezeu este cu noi. Plouă cu galeata. Trec minutele. Zece. Este și 25 și nu mai suport să  văd cum oamenii își comandă taxiuri să plece. Se oprește ploaia! Îl caut pe părinte să  îi mulțumesc.  Este, fără umbrele, împreună cu familia lui în fața muzeului așteptând cu încredere proiecția.

Proiecția 3D pornește.  Liniște. MUZICA!  Oamenii călcaseră pe fire, decalibraseră imaginea.  Pornește.  Liniște, picuri de apă  se preling din frunze, din ramuri cu miros de ceai de tei. Oamenii privesc peretele muzeului județean.  Muzica spune un plus de poveste.  Trec minutele. Șapte minute și  zece secunde despre 20.000 de ani de trăire pe acest pământ.  Șapte  minute de șoapte, de mașini  care pun frână, de oameni care se adună, de imagini rascolitoare, apoi aplauze. Aplauze frenetice! Cineva spune că  este ca la Bruxelles.  Altcineva vrea să  știe  când se reia. Anunț la microfon că  ceasul afișat pe muzeu scrie exact când va reîncepe  filmul, repetându-se până la sfârșitul zilei. Oamenii  fac fotografii,  fac parte din echipa noastră, transmit în direct, luând locul  presei, pe care am fi vrut-o alături de noi în  acel moment. Din când în când aplauze. În  muzeu activitatea continuă . Se fac numărători. După unii am depășit 1700 de vizitatori, după alții sunt mai puțini, dar au fost date la intrare pliante numărate.  O aud pe doamna profesoară  Elena Cioclu lăudându-l pe Daniel Fiera, realizatorul filmului. Nu mai plouă.  Vin alți și alți oameni.  Mă bucur că vin. Sunt tot mai mulți din București, care spun că  au venit sătui de cozile de la muzeele de acolo. Mă bucur sa văd că vin giurgiuveni de la nunți, îmbrăcați frumos, distinși, radioşi. Vin și  colegi de partid, simpatici și veseli. Le mulțumesc,  mă  felicită.  Le spun că mare parte din merit este al echipei culturale a acestui oraș, care a contribuit după cum a putut fiecare.
Filmul rulează implacabil, înnobilând clădirea fostei Prefecturi cu propria glorie. Îi văd pe colegii mei obosiți după munca asta constantă, pe care au făcut-o pentru prestigiul instituției noastre și simt și mândria de a face parte dintr-un colectiv de excepție. Până și Florentin Breazu pare mulțumit.   E târziu, trecut de miezul nopții, iar ei continuă să fie acolo, fiindcă mâine totul trebuie să fie normal. Și sunt mândru ca sunt cu ei, chiar dacă nu le-am făcut  nici măcar o concesie, chiar dacă nu le-am pregătit micii pe care alții îi  obișnuisera să  îi descânte după un asemenea eveniment.   Ecoul orașului plutea peste cartoanele lipite pe geamurile reflectorizante, iar fiecare dintre noi se pregătea să plece acasă cu propria poveste despre încă o  noapte, de data aceasta  magică, la Muzeul Județean  „Teohari Antonescu” din Giurgiu.   Așa cum este pentru toți cei care muncesc aici, fiindcă altfel, dacă pasiune nu ar fi, nici magia nu ar fi.

P.S. Ultimii  vizitatori au fost bucureșteni.

Alt P.S. Primii vizitatori după Noaptea Muzeelor au fost niște  copii speciali, care s-au bucurat extrem de mult de vizită.  Vă  așteptăm și pe voi!

Ionel Muscalu

N.R. L-am rugat pe Ionel Muscalu să-mi scrie 20 de rânduri! Ce a ieşit, vedeţi şi dumneavoastră! Dar cred că merită este povestea celei mai „magice” nopţi pe care a trăit-o Giurgiu ultimelor decenii!