La Malu, unde uneori toate sunt de mai multe feluri

Nu aș fi scris asta dacă Ioan Mănăilă nu m-ar fi îmboldit să îi povestesc pentru Obiectiv Giurgiu ultimul roman citit și dacă de curând nu aș mai fi avut o discuție despre ora de religie și despre faptul că unii copii sunt solicitați de către părinți să spună dacă vor sau nu să o facă. Mi-am amintit o replică din romanul lui Claudiu M. Florian “Vârstele jocului. Strada cetății”, vineri lansat la Malu chiar de către autorul care se întorcea acasă, ca să împartă cu oamenii locului Premiul Uniunii Europene pentru literatură pe anul 2016.

“Ce știe copilul ăsta despre biserica asta sau ailaltă?” Replică a bunicii săsoaice din Rupea, care vedea mai bine decât preotul că toate sunt de mai multe feluri.

Cu fraza asta, care spune că toate sunt de mai multe feluri începea romanul și mi-a plăcut. Fiindcă, dacă am căuta mereu să potrivim ceva în context, în timp, în spațiu, fie el cultural, social, istoric, religios, am vedea că oamenii sunt ei înșiși de mai multe feluri, deși sunt aceiași, dar sub uniforme, sub vremi, sub jgheaburi prin care trece ploaia, sub regaliști, sub naziști, sub comuniști, sub capitaliști, sub nemți, sub români, sub unguri, sub ruși, căutând mereu ceva ce nu se vede, deși toată lumea vorbește despre el, despre care se ascultă în șoaptă, în intimidate, iar acel ceva fie este Dragul de Dumnezeu, fie Dumnezeu, fie ceva mai puțin, dar acel ceva nu poate fi decât o poveste, o comoară sau Îngermania.

E mișto scris așa, Îngermania sau Dingermania, o țară nouă despre care mulți am auzit în perioada comunistă. Despre acea perioadă scrie romancierul cu rădăcini întinse de la Olt, Alt până la Vedea și din Mehedinți la Brașov și până în Vlașca la Malu, dar și cu ramuri în  Berlin, acolo unde “sașii pleacă Îngermania și când vin în vizită sunt unchi și mătuși. Românii rămân acasă și sunt eroici.”  Descoperim în romanul lui Claudiu M. Florian copilul care vede, care aude, care simte, care judecă în felul lui copilăresc, fără cuvinte grave și încrâncenate, cu inocența copilului, dar folosind cuvintele adulților și ale  realităților și, de ce nu, ale propagandei care-l înconjoară, la televizorul alb-negru, unde omuleții coboară din acoperiș, la Europa Liberă, care se ascultă doar în camera din mijloc, pe stradă, între copii, la grădiniță, la biserica săsească sau la cea românească, la bunici, mai ales la Bunica și mai târziu între bărbații din familia tatălui pe ostrovul de la Malu, în mijlocul Dunării.

Fiindcă toate sunt de mai multe feluri, vârstele nu au limite, nici în ceea ce privește jocul, ci doar sigur în ceea ce privește decizia. Copilul nu decide nici să stea la Rupea, nici să meargă la București, nici să meargă la Malu, nici când să meargă la școală. Copilul explorează lumea pe care adulții i-o oferă, mai mult sau mai puțin cunoscută, mai mult sau mai puțin sigură.

Cu amintiri vii, puternice, cu personaje care ele însele sunt demne de romanele clasice ale autorilor ruși sau francezi, romanul extrem de mișcător al lui Claudiu M. Florian este romanul unor supraviețuitori. Uneori oarecum norocoși, ca în cazul bunicii, alteori în șuvoiul destinului, ca mama cea tânără. Amintiri vesele, amintiri triste, compunând tabloul mic al unei familii mixte româno-săseși, ca în cazul bunicilor materni, în mijlocul unei comunități de sași, unguri, români și țigănași, alteori tabloul iese din ramă și se întinde peste o țară condusă de un Ceau Cesku, care este și el așa cum sunt toate de mai multe feluri: oltean, președinte cu sceptru regal, prim-secretar care nu acceptă osanalele copiilor aduși pe digul spart la inundație, șef de partid care nu acceptă soluțiile bune ale unui subaltern trimis în surghiun. Zugrăvind lipsa de limite a vârstelor jocului, nu doar la copilărie, nu doar într-o țară, nu doar în jocul politic internațional, nu doar în jocul destinelor, face din prezentarea în joacă nu doar o manieră, ci o formă consacrată de narațiune exuberantă cu limită, ironică și ideală, neplictisitoare, nici când dialogul se lungește cu treburi politice în ostrov, ci mereu jucând lumi, vieți, oameni într-un personaj mare, numit România acelor vremuri de după 1968, mai ales în 1974. Amintiri limpezi dintr-un trecut posomorât, de care se poate surâde tulburător sau pe care le poți înfrunta cu tăceri, fiindcă doar întunericului nu i te poți împotrivi, oricât ai închide ochii. O narațiune despre o viață de curând trăită de mulți dintre cititori și care poate fi abordată ficțional ca mai multe fabule, cu mai multe morale, în care curiozitatea tipic copilărească și ambiguitatea neînțelesurilor sau zguduitoarele episoade de realism, te obligă să vezi că toate sunt de mai multe feluri. Bunicul și Bunica, Tatăl și Mama cea tânără, Otata și Omama, Unchiu-nașu, copilul parcă toți se regăsesc în desenul de pe coperta unu –Cântăreț la harfă întorcându-se acasă, în cazul de față în casa propriilor vieți, ca în albia Oltului ce se varsă în Dunăre, ce se varsă în Mare. Personajele verosimile, fascinante, apropiate uman, chiar dacă în viziunea copilului sunt Mihai Viteazul sau viteazul ce oprise Crucișătorul Potemkin să distrugă Constanța, Ana cea îngropată de vie în zid , pentru propria salvare și scoasă doar puțin timp noaptea să se plimbe prin curte sub lumina fantomatică a lunii, unchii foști SS-iști, care vin cu Mercedesul lor alb și mirosul Dingermania, unchiul oltean cu zaibăr, păsări la paporniță și Dacie, dornic să știe ce sunt apariții firești, dar nu obișnuite, pe care vrei să le vezi, vrei să le asculți poveștile, fiindcă asta îți vine să exclaim: Viața ta este un roman! Iar romanul a fost scris de către cel ce a strâns toate destinele lor în destinul său.

Unele cuvinte abstracte, grele sunt netemătoare de fapt de cititor, fiindcă evenimente grave, strivitoare, ca războaiele, fie el mondial sau rece, fie cel dintre daci și romani (care aici se termină la o bere), comunism, moarte, capătă o altă viață, plutind în imaginația și înțelegerea unui copil deprins să gândească în trei limbi-română , săseacă și germane, să vorbească în două limbi, să meargă la două biserici, să se joace cu copiii, indiferent că sunt sași,urmași de teutoni, unguri, români sau țigănași, căutând să găsească mereu un sens ascuns, propriu, un sens al înțelegerii, fiindcă toate sunt de mai multe feluri. Inocența încântătoare a copilului narrator te poate face să ierți repede unele inadvertențe de geografie giurgiuveană, trecându-le în zona licențelor literare. Copilul acesta merge nu pe tărâmul viselor, ci pe tărâmuri povestite de cei mai mari Îngermania sau Dingermania, în poveștile bunicilor sau ale fraților Grimm, ascultate în germane. Explicația problemelor legate de propaganda ceaușistă/europaliberă, naratorul copil o dă imaginându-și cum intră omuleții în cutia brun-roșcată a televizorului, alunecând simplu din pod pe cablul antenei, față de cei ce se chinuiau să intre în cutia neagră a radioului. De aici și divergența și contradicțiile între cele două realități, cea de la Telejurnal despre România eroică, cea de la Europa Liberă despre satrap.

Între cele două cetăți durate în narațiunea sa, cea de lângă casa din deal și cea a pădurii de pe Dunăre, un vlășcean se întreabă aproape moromețian: ”Încotro ne îndreptăm noi de fapt?”  Copilul acela se îndreaptă către școală, către rudele sale către a se descurca fiecare în propriile vieți, iar eu, cititorul către idea că toate sunt de mai multe feluri.

P.S. Fiindcă nu aș fi citit acest roman dacă primarul din Malu, Eugen Șoavă nu m-ar fi invitat în calitatea mea de cititor de cărți să văd o lansare de nivel european a unui roman european în comuna pe care o păstorește bine și nici nu aș fi avut privilegiul să strâng mâna autorului, dacă Liviu Popazu nu mi-ar fi dăruit cartea, lor le mulțumesc, iar dumneavoastră, cititorilor giurgiuveni, vă promit că în curând această carte se va găsi pentru citit și la Biblioteca Județeană I.A. Bassarabescu din Giurgiu.