Mă lupt de ceva timp cu o răceală rebelă. Nu a vrut să treacă după principiul „Cu aspirină trece în şapte zile, fără- într-o săptămână!”  Aşa că m-am hotărât să intru într-o farmacie, să cumpăr lucruri puţin mai serioase decât aspirina. Am ieşit marcat psihic. Vreo opt, zece pensionari care aşteptau „la coadă” (la fiecare din cele trei case ale farmaciei) îşi negociau cu farmacistele reţetele, alea compensate, în sensul „..nu-mi daţi 30 de pastile, daţi-mi doar 20”. Cum spuneam, cozi la cele trei case ale farmaciei. Fiind şi cu ceva cumpărături după mine, am hotărât să aştept răbdător şi să nu mă car cu toată greutatea spre altă farmacie.

În primă fază a fost aproape amuzant pentru mine! Eu, nefiind înalt, îmi întindeam gâtul să văd la care coadă sunt mai puţini oameni cu reţete (durează mai mult). Cum încercam să mă mut, cum eram apostrofat de către o bunicuţă cu simţ de observaţie, care făcea acelaşi lucru. Dar, cinstit, se aflau în famacie de mai mult timp decât mine. Apoi am realizat, când m-am hotărât să stau stoic la un singur rând, că, de fapt, asist la o tragedie.

Cu doar o persoană în faţa mea, o mamă tânără cu un copil de opt-nouă ani maxim, îi solicita farmacistei să-i elibereaze reţeta pentru copil, mai puţin antibioticul. Mi s-a părut că aud ceva de nouă lei cincizeci (9,5 lei). În acelaşi timp copilul îi spunea „Mami, dar doamna doctor a zis şi de antibiotic!” Răspuns: „Ştiu dar nu acum!”. Mi-am făcut curaj (de două ori, că nu ştiam cât o să mă coste buna mea intenţie) şi am întrebat cât costă antibioticul respectiv. Mi s-a răspuns politicos „Vă mulţumesc, dar nu este cazul, revin după-amiază şi-l cumpăr eu”. Peste vreo 3-4 minute, când am ajuns în faţa famacistei, am întrebat „Cât costa doamnă antibioticul acela pentru copil?”. Răspunsul a fost halucinant: „Un leu domnule! De la nouă lei cincizeci, la zece cincizeci, dar nici eu nu am ce să fac…dacă spune, măcar, că mi-l aduce mai târziu. Dar nu a vrut!”

Am plecat devastat de tot felul de întrebări. De ce o mamă nu acceptă un sprijin de un leu, de ce statul român nu dă gratuitate absolută la tratamentele pentru copii, de ce farmacista nu a avut inspiraţia să spună „Bonus la reţetă!” (fiind vorba doar de un leu). Doar pentru farmacistă am găsit o scuză! Ea vede zilinic zeci de astfel de cazuri (mai ales că unitatea farmaceutică este amplasată „strategic” lângă o unitate de sănătate) şi nu i-ar ajunge salariul pentru „a pansa”  scăpările statului român.

Aşa am ajuns să mă întreb din nou ce se-ntâmplă cu Sănătatea în România. La faptul că liderul de facto al consilierilor judeţeni PNL din Giurgiu, este Florian Velicu, nu imberbul (politic) Nicuşor Iacob, numit de Marin Anton ca şef de grup. O glumă proastă, cu efecte grave, dacă ne gândim că, în ultima şedinţă, practic, consilierii judeţeni PNL s-au opus modernizării pe bani guvernamentali a Spitalului Judeţean Giurgiu…pe motiv… procedură convocare şedinţă.

În acest context, mă fac eu purtătorul de cuvânt al unui cunoscut, care în urmă cu câteva zile îmi cerea să-l interpelez public pe domnul consilier judeţean Florian Velicu cu următoarea întrebare: „Domnule Velicu, din câte ştim noi, fiul dumneavoastră este student la medicină. L-aţi dus în Spitalul judeţean Giurgiu să-l întrebaţi dacă-i place şi dacă la absolvire şi-ar dori să lucreze aici? Într-o unitate spitalicească, în care prin abţinerea dumneavoastră la vot aţi pus sub semnul întrebării modernizarea acesteia?”

Este doar o întrebare venită de la cititori şi telespectatori…

Ioan Mănăilă