editorialPe la jumătatea verii scriam într-un editorial intitulat „De ce este Bădălău numărul unu” un studiu extrem de modest privind amprenta liderilor locali asupra partidelor pe care le conduc. Deşi în acelaşi text îl invocam şi pe Lucian Iliescu, privind spre PNL, cei mai mulţi internauţi, aproape toţi, ce mai o dăm cotită, s-au concentrat pe liderul PSD Giurgiu, firesc de altfel şi foarte puţini au simţit cu adevărat esenţa. Chiar şi eu am trecut uşor peste postare, în pofida numărului foarte mari de aprecieri (bune şi rele) de pe reţelele de socializare.

Nu-mi aminteam de materialul respectiv, dacă zilele acestea nu mă reîntâlneam la Giurgiu cu liberalul Ludovic Orban, care în finalul unei conferinţe de presă a declarat că, pentru el, citez aproximativ „Cea mai mare onoare pentru mine este să fiu membru al Partidului Naţional Libral. Nu mai sunt prim-vicepreşedinte, sunt un membru al partidului aflat la dispoziţia acestuia!”

După cum se ştie, în primăvară candidatura lui Ludovic Orban la primăria Capitalei s-a încheiat odată cu citarea acestuia la DNA. La ieşirea din sediul acestei instituţii liderul liberal a declarat public că demisionează dint toate funcţiile şi demnităţile din partid, tocmai pentru a proteja partidul. Aşa a ajuns soldat!

Puritanii să nu mă înjure, dar declaraţia lui Orban privind fidelitatea faţă de partid, m-a trimis cu gândul la Niculae Bădălău, care în urma unui eşec politic s-a retras şi el câţiva ani din toate funcţiile deţinute în PSD, aproape chiar din viaţa publică, dar a rămas soldat fidel partidului.

Amândoi beneficiază de prezumţia de nevinovăţie în dosarele în care sunt implicaţi. Nu  spun eu lucrul acesta, o spun chiar organele de anchetă. Ce spun eu este că aş prefera să merg cu  soldaţi de acest tip într-un război decât cu generali de mucava, care-şi lasă trupele în urmă sau chiar trădează.

Ioan Mănăilă