LilUnii au spus că demisia ministrului sănătăţii s-a lăsat aşteptată. Că Achimaş Cadariu ar fi trebuit să demisioneze încă din perioada crizei copiilor din Argeş internaţi în spitale cu sindrom himolitic uremic. A venit apoi asa numita criză a dezinfectanţilor. Câteva sute de oameni au ieşit în stradă şi au cerut demisia ministrului sănătăţii.

Însă, când ar trebui să demisioneze un ministru? În cazul de faţă, se rezolvă problemele din sistem dacă pleacă un proaspăt membru al unui la fel de proaspăt guvern ? Personal, prefer să plece – fără prea multe comentarii – miniştrii acuzaţi de plagiat. Sau de corupţie, de abuz în serviciu.  Adică cei acuzaţi de fapte care le pot fi imputate direct. Nu poţi să condamni un ministru nou pentru o problemă veche, care există în sistem de ani de zile.

În alte ţări (excluzând demisiile din motive grave, evidente) unii  miniştri au renunţat la  portofolii din motive care pot părea ilare în România.  De cele mai multe ori, însă, e vorba de fapte care îi privesc direct. În Australia de Sud, de exemplu, Ministrul Siguranţei Rutiere a demisionat în 2009 pentru că a încălcat Codul Rutier. În Suedia: Ministrul comerţului şi cel al culturii – pentru neplata taxei radio-tv şi, respectiv, angajarea unei bone „la negru”. În Japonia – Ministrul justiţiei a renunţat la funcţie după ce a glumit lăudându-se cât de uşoară este slujba sa.

În cazul de faţă, al dezinfectanţilor din spitalele romaneşti, SRI spune că sunt nereguli de mai bine de 10 ani. Deşi, în tot acest timp, şi spitalul SRI a cumpărat dezinfectanţi de la firma incriminată.

În astfel de situaţii, prefer ca ministrul să rămână, să încerce să rezolve criza, să caute soluţii.  Până vine un nou şef la minister, până se dumireşte despre ce e vorba sau cum merge sistemul … lucrurile se pot complica. Oricum, în sănătate s-a experimentat cel mai mult în anii de după Revoluţie.  Am avut aproape anul şi ministrul.  24 în 26 de ani. Ce aşteptări poţi să ai în aceste condiţii?

Statisticile arată că România are cele mai mici cheltuieli cu sistemul de sănătate din Uniunea Europeana. E vorba de doar 3,5 la sută din PIB. Mai puţin de jumătate din cât alocă Marea Britanie, de exemplu, şi o treime din bugetul sănătăţii din Germania. E, de altfel, o subfinanţare cronică, de care oamenii din sistem se plâng permanent şi pe care pacienții o resimt din plin.  Aduc medicamente de acasă în timp ce multe spitale sunt înglodate în datorii şi bântuite de criză. O permanentă criză.  De personal, de bani, de sânge, de medicamente sau de moralitate. Dacă la toate acestea se adaugă şi emigrarea personalului medical, care crește de la an la an, avem un tablou aproape complet, în culori sumbre.

Acestea fiind spuse, e aproape o minune când se salvează o viață sau când în spitalele românești are loc o premieră medicală.

Liliana Nicolae